BZN - Blue eyes
Asculta mai multe audio Muzica

CAPITOLUL I ( Momentan, cartea nu are un nume – momentan, nici eu nu stiu cum si cine sunt)

Intr-o saptamana s-au intamplat multe lucruri placute. Putin surprinzatoare, insa ce poate fi mai frumos cand oricum iti plac surprizele? Am acceptat tot ceea ce s-a petrecut fara prea multa panica si fara calcule stupide. Altadata faceam atatea calcule pentru tot ceea ce urma, incat de multe ori renuntam. Renuntam din cauza oboselii, din cauza timpului...dar cel mai mult renuntam din cauza ca credeam ca nu sunt potrivita nicaieri, pentru nimic. Niciodata nu-mi placea sa ies in fata si sa-mi asum ceea ce fac. Ma rezumam doar la a asista din culise si de a pune lucrurile la punct, fara a ma „semna” pe nimic din ceea ce faceam. Era important ca ele ieseau bine, puteam schita un zambet de multumire. Dar despre asta voi mai vorbi pe parcurs...


E joi seara, m-am linistit cu toate cate am avut pe cap, si fiind singura am zis ca e bine sa strang putin lucrurile prin casa. Nu prea suport dezordinea, iar saptamana asta nu am avut timp de maruntisuri...

Pe un raft al bibliotecii am gasit doua rame pentru fotografii, abandonate acolo cine stie de cand. Mi-am zis ca sunt prea dragute sa stea goale...si am inceput sa caut ceva fotografii. M-am asezat in mijlocul camerei in fata cutiilor si a albumelor cu fotografii. S-au adunat multe intr-o viata...Cateva calatorii ilustrate, petreceri, portrete de familie, evolutia fetelor mele care acum sunt deja femei in toata firea. Primele poze color pe care le-am avut in casa au fost cele facute de sotul unei foste colege de serviciu, pasionat de altfel de fotografie. El a fotografiat-o pe fiica mea cea mare, care acum are 28 de ani, la numai un an...Frumoase poze...Le iau iarasi in mana si nu ma mai satur de ele... Mi-am adus aminte de acele vremuri cu mare drag si nu-mi dadeam seama cand au trect atatia ani. Am simtit instantaneu, foarte viu gestul pe care-l faceam cand ii smulgeam biberonul dintre cei 4 dintisori. Musca din el cu-atata forta, ca-mi era ca-l rupe. Iar eu eram atat de mandra!...Apoi fiica mea cea mica, cu ochisori de veverita, negri si ageri, cu zambetul pana la urechi in toate pozele...Ea are acum 25 de ani. Nu-mi masor timpul vietii mele decat prin ele. La ele incepe totul si se termina totul.

Cred ca am uitat sa spun ca nu m-am uitat prin aceste fotografii cam de trei ani...Nu stiu de ce, poate n-am vrut, poate nu m-am gandit la ele, poate n-am vrut sa-mi aduc aminte de multe momente din viata mea. Am asteptat momentul sa pot face asta. Oare acum venise momentul?...Nu stiu. Mereu evitam discutiile cu ceilalti despre marturiile fotografice ale vietii mele. Pentru ca evitam sa le arat cuiva. As fi fost nevoita sa le vad si eu...Cred ca instinctul mi-a facut o mica farsa si m-a impins pe nepregatite in fata, doar pentru a face in sfarsit un fel de rezumat al unei perioade din viata mea din care trebuia sa invat cate ceva.

In multe fotografii vad o femeie blonda. Grasa. Trista. Cu privirea in gol. Se simte ca i s-a atras atentia catre obiectiv cu mare greutate. Privirea ei sta la jumatatea drumului dintre punctul obiectivului si un alt punct imaginar. E in miscare, ca intr-o fuga de ceva. Fata ii e congestionata, ca a unei persoane care e silita sa faca ceva ce nu-i place. Rigida. In nicio fotografie nu e de-acolo. In jur, lume petrecand, un sot, copii, anotimpuri...veselie, miscare, ani multi...

Ratiunea imi spune ca sunt eu. Imi simt picioarele amortite si o durere surda imi arde spatele. Ma uit la ceas si vad ca au trecut doua ore. Doua ore?...Am ramas blocata intre timpuri. Nu am niciun gand. Nu am nicio lacrima. Nu-mi vin in gand amintiri, nu stiu ce faceam si ce se intamplase in niciuna din imaginile in care eram. Sufletul meu nu ma recunoaste in nicio fotografie. Era doar un trup langa o familie recunoscuta. Nici el nu-mi apartinea, de vreme ce nu-l recunosc. Imi dau seama ca ma privesc de deasupra, cu mare greutate. Nu-mi place ceea ce se intampla si nu ma asteptam sa am aceasta reactie.

(va urma)

Se poate numi iubire aceea care nu e impartasita in aceeasi masura de cei doi parteneri?

Iubirea nu mai este aceeasi cand nimic nou nu mai incolteste. Foarte usor ne multumim doar cu a trai sau a imita vechile gesturi...Credem ca e suficienta contemplarea...si trecem mai departe.

Armoniile care
se-aud cateodata
din inaltimi sunt
venite de la oamenii fericiti.

Val de viata

M-asteptam ca gandurile sa adoarma
si sa nu mai faca niciun zgomot in suflet.
Noaptea-i acasa la ea pe linistea verde...
Iar stralucitoarea luna cere mangaieri rotunde.
Suntem doar o repetare a starilor vechi
si singura renastere e posibila din speranta...

Daca

Pentru a fi deschisa ar trebui
sa-mi pun ratiunea la congelator.
Ar trebui sa vad nevazute
Ar trebui sa fiu atenta si sa stiu.
Daca voi cauta ceva
si voi da tot de mine?

In ultima vreme, de cate ori ma apropii de calculator cu intentia de a scrie ceva, toate gandurile mi se frang deodata. De parca in momentul finalizarii unei idei, mi se inchid ochii si nu mai pot zari nicio scanteie iesind din fruntea mea...Ma plimb in continuare prin casa si toate sentimentele si gandurile imi revin ca aduse de roata unei mori greoaie...Revin iarasi la scris...iarasi dispar. Nu inteleg ce supape ale instinctului se declanseaza spre a inchide aerul gandurilor mele. Cineva imi spune foarte des ca in jur am un zid si ca foarte rar las ceva din mine sa se vada...Cred ca are dreptate, acum il simt si eu. E zidul meu si totusi nu stiu sa-l depasesc...Mi-as dori sa stiu si sa pot spune tot ceea ce simt si gandesc. Nu stiu inca ce anume imi dicteaza dispozitia spiritului, dar stiu precis ca simtul existentei este amplificat mult. Restul e un soi de tortura si un refuz la indrazneala...

E imposibil sa traiesc
doar privind o strada dreapta.
Cum e posibila dorinta
cand nu exista decat o strada dreapta?

Sa fi fost paianjan

Preferam sa fiu un paianjen.
Sa-mi tes incet panza si sa stau
in asteptarea mustelor.
Eu si panza mea.
Soarele sa rasara dupa fiecare frunza.
Si asta sa se numeasca singuratate.
Sa fiu doar un biet paianjen.
Sa iubesc fara sa iubesc.
Sa apar la o fereastra inchisa.
Sa musc din aer.
Sa privesc sau sa nu lumina.
Sa nu mor in timp ce mor.
Sa ma arunc paianjan in iarba…
Mi-am tesut panza si m-am incurcat in ea.

Ochii au fantanile lor

Momentele de rascruce
simt frica.
O port in existenta mea
si o cunosc.
E neschimbata ca si mine.
Imi masor pasii peste cutremure,
ea imi masoara timpul.
E o pasare zgribulita fara aripi
care are nevoie de caldura.
Pentru ea nu sunt drumuri lungi,
doar scurtaturi nestiute de nimeni.
Niciodata nu stie pe unde va merge.
Toti ochii insetati au fantanile lor
pline de lacrimi de bucurie albastre.

Fericit - nefericit

Un soi de altoire a unei specii fragile cu un exemplar mai rezistent. Profit reciproc. Rezultatul e ceva care nu se stie de unde vine si ce poate sa faca sau cum poate sa arate. Are seminte din doua ceruri diferite.